CAINI si OAMENI

Reporterilor care vâră microfonul sub nasul militantelor dragostei de câini nu le dă prin cap să pună o întrebare simplă: aţi tăiat vreodată un pui de găină? I-aţi pus tălpile pe aripi, i-aţi apucat capul cu o mână, i-aţi retezat gâtul cu cuţitul ţinut în cealaltă? Ar obţine, cu siguranţă, nuuu! – uri oripilate sau bâiguieli. Sensibilele cucoane “n-ar omorî o muscă”. Ele “au suflet”. Ele au lăsat totdeauna treaba asta pe seama soţului sau au rugat un vecin. Cele mai multe iau puii din magazin, gata omorâţi de alţii şi îngheţaţi, ceea ce le rezolvă problemele cu naturelul simţitor.

Toată povestea asta cu câinii vagabonzi contrapune aşa – zisei “cruzimi” a unor “criminali” ca primarul Băsescu un fariserism mai mult sau mai puţin conştient. Existenţa întregii societăţi omeneşti se bazează pe un lung lanţ de crime faţă de animale. Dacă n-avem dreptul să omorâm câinii vagabonzi, cine ne dă dreptul să decapităm vacile, să înjunghiem porcii, să înfigem în buza peştilor de bună credinţă cârlige de oţel? De ce practicăm genocidul asupra şobolanilor sau gândacilor, venind peste ei cu deratizarea şi dezinsecţia? N-ar fi mai uman să-i castrăm unul câte unul? Sau, mă rog, să-i eutanasiem cu o injecţie care costă cât un prânz pentru un om, în sunete de muzică preclasică, deoarece s-a demonstrat că şobolanului îi place? Sau, şi mai bine, să-i lăsăm să se “înfrăţească” cu copiii, pe care au ajuns să-i sfâşie prin nordul Moldovei.

Castrarea câinilor vagabonzi, de care se agaţă cu încăpăţânare activiştii protecţiei animalelor, e o ipocrizie “umanitară”. Nu omori specimenul, îi omori urmaşii: “crima” e transportată în viitor, virtualizată, nu mai deranjează la umanism. Eutanasia, altă ipocrizie, plimbată de toţi prin gură. Aceasta înseamnă moarte provocată fără durere pentru a curma o suferinţă incurabilă. Or, în cazul maidanezilor, e vorba şi de suprimarea celor sănătoşi, pe care nu-i revendică nimeni în termen de zece zile – ca fapt divers, în imperiul democraţiei, SUA, un câine fără stăpân adunat de pe stradă este lichidat în 48 de ore.

Într-un singur caz aş fi sută la sută de acord cu societăţile de protecţie a animalelor: cel al ticăloşiei numite vânătoare, “sportul” omorârii vietăţilor de plăcere.

Aşa-zisa iubire de animale, când ajunge la forme groteşti, semnifică altceva. Indivizii în cauză îşi construiesc de fapt un complex de superioritate prin milă asupra “brutelor” care cer să nu le mai fie atacaţi copiii de haite de câini vagabonzi. Ei sunt buni, iar cel care scrie aceste rânduri – o bestie fără inimă. M-ar privi asasin dacă le-aş spune că mari criminali, psihopaţi, dictatori sângeroşi din istoria omenirii au fost şi mari iubitori de animale. Adesea, “dragostea” de animale se întâlneşte cu dispreţul faţă de om. Cu frustrări în relaţiile cu semenii. De pildă, madam Bardot, pe care vor s-o cheme unii în ajutor, şi-a reprofilat preaplinul sufletesc pe animale după ce i-a mai scăzut cota la bărbaţi. Adesea, când mai înaintează în vârstă, “fetele vesele” fac pasiuni pentru câini – o compensaţie psihică: animalul e iubitor şi credincios până la moarte, spre deosebire de lungul şir al bărbaţilor care le-au părăsit fără un cuvânt. Populara zicere “Din bucata mea de pâine/ Am hrănit un om şi-un câine/ Câinele mă recunoaşte/ Omul nu mă mai cunoaşte” exprimă nu atât trăiri filocanine, cât neîncrederea apriorică în fiinţa umană – urăşte-ţi aproapele, pentru că el oricum te urăşte.

Tărăboiul acesta al milei e absurd. Problema a încetat de mult să mai fie una de opţiune afectivă, de împărţire a oamenilor în cruzi şi miloşi – e o problemă pur şi simplu tehnică, socială. În acţiunea socială, conceptul de milă e inoperant: aici au sens doar priorităţile, abordate în ordine. Întrucât administraţiile locale anterioare şi-au dovedit indolenţa şi în acest domeniu, numărul câinilor fără stăpân din Capitală a depăşit 200.000 şi creşte cu 15% pe an. Situaţia e la fel de gravă şi în alte oraşe ale ţării. Anual, zeci de mii de oameni, între care mulţi copii, sunt muşcaţi de aceste patrupede. Nu mai poţi ieşi noaptea pe stradă, ba nici chiar ziua, prin locuri mai neumblate, fără un par în mână. Măsuri ca punerea câinilor în ţarcuri sau castrarea lor ar fi fost suficiente dacă se aplicau cu ani în urmă. Acum e prea târziu: numărul imens deja existent, rata teribilă de înmulţire, capacităţile limitate de hrănire sau “procesare” a lor fac inevitabilă eliminarea fizică a acestor animale. Până când sunt castraţi 5 câini, un singur dulău în putere poate însămânţa 10 căţele rămase fără partener pe stradă. Şi ca să umpli ţara cu târle de câini, animale complet neproductive, cărora le dai de mâncare în condiţiile în care statul n-are bani să hrănească bolnavii din spitale, înseamnă să transformi mila în crimă.

Lucrurile sunt deci cât se poate de limpezi: avem de ales între oameni şi câini. Restul e gălăgie sentimentaloidă. Ar mai fi totuşi o întrebare, două: sunt câinii pericolul cel mai mare pentru cetăţean? Dincolo de foame, agresivitatea lor nu e accentuată de miasmele violenţei care plutesc în aer? În ce mă priveşte, sunt pentru suprimarea câinilor străzii. Dar atunci când omul tâlhăreşte, violează, ucide alţi oameni la fiecare pas, când vânează copii, la ce ne-am putea aştepta de la câini? Şi mă întreb: n-ar trebui să se aplice şi unor asemenea fiare bipede injecţia terminală?

 

C.T.P.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s